martes, 27 de agosto de 2013

¿Por qué razón la sombra de los árboles



¿Por qué razón la sombra de los árboles
se alarga cabizbaja -como extienden
sus brazos los mendigos-
implorando el amparo -no se sabe-
si del cielo o la tierra?
¿Por qué en su desnudez de leve talle
las ramas de los árboles fabrican
con la luz de la tarde las saetas
que dispara el invierno y que nos clavan
su aguijón de anestesia en el penúltimo
crepúsculo del alma?
No es limosna de sol lo que mendigan
ni lejanas bahías donde acuda
su cintura carnal a disolverse
en la humedad pluvial de nuestros labios,
no es el sueño infinito en que se viste
de blanquísimas albas la memoria
para nacer de nuevo como el llanto
surgido entre las cuerdas de una lira.
Se quejan, si es que es queja,
del autismo de un mundo acomodado
a guitarra y cervezas,
a relojes sin péndulo, a mentiras
con el cuerpo de vidrio y a montones
de mirlos inmolados sin que se haya
la escarcha asombrado en los naranjos.
Es voz cuanto reclaman, sólo voz,
o presencia o constancia entre las ruinas
que deja la palabra a ras de tierra
cuando el clamor acaba.
Quizás, porque no tienen
las pupilas azules de la infancia,
la longitud del día les permita,
en una extraña fórmula, aferrarse
desesperadamente a la esperanza
.



Del Poemarío "Cuando la sombra es sombra"

Poemario "Los pasos que hemos dado"

Tomado de 

Luis Oroz "Poesía del instinto"

Un poema de Vicente Martín traducido al rumano

Oare de ce umbra copacilor
se alungește în jos -așa cum ar întinde
mâinile lor cerșetorii-
cerând adăpost -nu se știe cui-
de la cer sau de la pământ?
De ce în goliciunea tulpinii slabe
crengile copacilor fac săgeți
din lumina înserării 
ce ochesc trupul iernii și ne înfibg 
vârful lor anestezic în penultimul
crepuscul al sufletului?
Nu e pomana soarelui ceea ce cerșesc
și nici golfuri îndepărtate unde ajunge 
centura lor din carne vie ca să se dizolve
în umiditatea pluvială a buzelor noastre,
nu e nici visul infinit în care memoria
se îmbracă în zorii orbitori
pentru a renaște precum un scâncet
scos de strunele unei lire.
Se lamentează, dacă e lamentație,
de autismul unei lumi dedate
chitarei și berei,
ceasurilor fără de pendul, minciunilor
cu trupul de sticlă și grămezilor 
de mierle ucise până ca să se topească
bruma consternată de pe portocali.
E voce ce cere, doar voce,
sau prezența/permanența printre ruini
ce lasă cuvântul lipit de pământ
când larma se stinge.
Poate, pentru că nu are
pupilele albastre ale copilăriei,
durata zilei le permite,
într-un mod ciudat, să se agațe
cu disperare de speranță. 

Din volumul ”Când umbra e umbră”

Andrei LANGA. Blog personal

No hay comentarios:

Publicar un comentario